Voiam si eu superputeri

La 10 ani voiam si eu ca tot omul, cand cresc mare sa ma fac Alladin. Sa-mi iau gagica la o plimbare cu covorul, sa mai scot un duh din lampa..
La 12 ani m-am razgandit si voiam sa ma fac Van Damme, sa pot sari 2 metri si sa fac spagat in aer fara sa mi se rupa pantalonii.
La 14 ani visul meu era sa ma fac Stalone; sa-mi leg o carpa de cap, sa-mi pun un cutit in ciorap si sa ma bat cu o armata intreaga.
La 16 ani am zis ca ar fi mai bine sa ma fac Jackie Chan, sa pot face dublu flic, sa sar de pe un bloc pe altul si sa ma catar pe pereti ca o caracatita si la 50 de ani sa arat ca la 20.
La 17 ani am spus ca Steven Segal is thaa man. Voiam si eu sa bat 30 de oameni o data si sa nu iau nici macar o palma. Era prea tare.
La 18 ani am spus ca in mod sigur as vrea sa fiu Daniel Radcliffe. Cum sa nu vreau sa omor niste duhuri si sa joc fotbal pe maturoaie zburatoare… toate astea alaturi de Emma Watson? :D
La 19 de ani James McAvoy (Wanted)  era visul meu.  Sa ajung si eu dintr-un lucrator de birou amarat sa ma bat cu 2 ciolane de porc si apoi sa pot convinge un glonte sa faCA CUrba.
La 20 in mod sigur Wentworth Miller (aka Scofield) was a dream. Cine n-ar vrea sa aiba mintea baietasului ala si dupa ce ca esti destept sa mai ai si ocazia sa pocnesti pe unu ca T-Bag?
La 21 de ani, voiam sa fiu Chuck Norris. Nu stiu de ce.. Doar ca Chuck Norris a fost la moda.  Plus ca imi placea si bancnota aia de un infinit cu moaca lui Chuck pe ea.

Acum, cand indata fac 22 de ani, ma gandesc ca poate am vazut prea multe filme.

Sursa: http://ionutandrisan.wordpress.com/2010/05/11/voiam-si-eu-superputeri/

 

Superputerea reţelizată

Şi totuşi, America. Generalilor americani li se reproşează că nu aduc acasă victoriile clare repurtate de înaintaşii lor. Doar că în noua realitate acel tip de victorii nu mai sunt posibile. Războiul, ca şi diplomaţia secolului 21 cer un altfel de managent – cel iniţiat de către preşedintele Obama.    Dincolo de imaginea Americii polarizate şi aflate în declin, cea mai prezentă critică pe care Republicanii au folosit-o în campanie împotriva politicii externe americane de astăzi este eşecul de leadership de care ar fi răspunzatori Obama şi Democraţii. Deficit de viziune, prea mult conciliatorism, prea mulţi „carrots” şi niciodată o doză decisivă de „sticks”. Este o perspectivă care proiectează slăbiciune şi invită oportunismul puterilor regionale cu tentaţii anti-status-quo, ar spune neoconservatorii.   Sunt câteva dintre pericolele pe care le implică o Americă în retragere şi care se pregăteşte să pivoteze dinspre Atlantic şi Orientul Apropiat spre Pacific. „Leading from behind” (marca înregistrată a intervenţiei NATO în Libia) sună ca o ofensă adusă leadershipului tradiţional, hegemonic, „neocon”, care în timpul Războiului Rece, dar şi după 9/11, ne obişnuise cu intransigenţa unui John Wayne dispus oricând să utilizeze puterea covărşitoare a Americii.   Timpurile noi   Dar dacă criteriile şi aşteptarile lor sunt eronate? Poate paradigma tradiţională a rezultatelor clare, decisive nu mai este adecvată timpurilor noastre. În definitiv, evoluăm pe o piaţă geopolitică fundamental diferită, multipolară, care impune un altfel de răspuns. Bi- şi unipolarismul sunt acum doar capitole de istorie.   Am realizat din nou acest lucru citind un comentariu pe marginea scandalului Petraeus. Sub titlul „Un erou fals pentru un război fals”, descendentul unui faimos general american din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial – Lucian King Truscott Jr. – îi reproşează lui Petraeus ca în Irak sau Afganistan nu a fost în stare să aducă Americii victorii clare, după modelul celor pe care bunicul său ori generalul Patton le obţinuseră pe plajele Normandiei sau în Nordul Africii. Doar că în noua realitate acel tip de victorii nu mai sunt posibile.   În vremea inamicului asimetric, camuflat în mijlocul populaţiei civile, natura războiului este fundamental diferită. Iată ce a înţeles Petraeus cu mult înaintea contemporanilor săi. Întreaga poveste a generalului Petraeus ţine de cum să creezi şi să setezi o organizaţie mai eficientă decât competiţia ta – în cazul său formată din terorişti sau insurgenţi. „Ai nevoie de o reţea ca să învingi o reţea“, spunea anul trecut, într-un articol din FP, Stanley McChrystal, astăzi profesor de leadership la Univesitatea Yale. Atât McChrystal cât şi Petraeus au înţeles că trebuie să-şi reinventeze organizaţiile pentru a răspunde unui context în care capacitatea de a te adapta este noua măsură a eficienţei. Este marea diferenţă dintre insurgenţii globali ai secolului nostru şi gherilele maoiste din anii ‘60-’70, pentru care ierarhiile tradiţionale (decizie centralizată, de sus în jos) trebuiau imediat abandonate în favoarea reţelelor (celule independente, devoluţie decizională). Astfel, McChrystal a fost nevoit să creeze o amplă coaliţie de voinţă reţelizată, capabilă să reunească şi să mixeze culturi organizaţionale diferite, deopotrivă militare şi civile: Pentagonul, variate ramuri civile ale guvernului federal (Departamentul de Stat, USAID, Departamentul de Justiţie), ONG-uri plus diverse structuri ale statelor NATO. Provocarea devenise cum să faci din tot acest alfabet de acronime un organism funcţional? Ceea ce a realizat McChrystal era că nu putea funcţiona ca o ierarhie tradiţională, piramidală, în care decizia se ia la vârf şi este transmisă eşaloanelor inferioare. Era nevoie de un altfel de leadership. Măsura managementului eficient devenise capacitatea de a convinge, influenţa, mobiliza resurse instituţionale disparate pe care nu le avea tehnic în subordine. Nu era nevoie de un lider care să comande, ci de un lider care să forjeze, între actori cu ADN instituţional foarte diferit, o conştiinţă a obiectivelor comune. În cele din urmă, aceasta este şi definiţia unei politici externe marca „leading from behind”, iar arta sa ţine de cum să asamblezi o „echipă de echipe” (a team of teams).   Leadershipul catalizator   Uneori, ai senzaţia că politica externă a administraţiei Obama este ezitantă, nesigură, preocupată mai degrabă de „outsourcing” către aliaţi şi că nu are incisivitatea şi claritatea “doctrinei de containment” sau cu forţa hegemonică a neoconservatorilor. Vorbim însă de filme diferite, de pieţe care te forţează să gândeşti şi să identifici tipare noi. Este ceea ce a încercat administraţia Obama să facă în ultimii patru ani, să contureze un stil de management adecvat unei lumi în care reţeaua devine paradigma principală. Diplomaţia secolului 21, ca şi războiul, sunt reţelizate. Puterea, ne spune Anne Marie Slaughter – un George Kennan al diplomaţiei reţelizate –, vine din multitudinea de conexiuni şi din capacitatea de a orchestra aceste legături. În acest context, leadershipul catalizator devine esenţial. Iată avantajul comparativ pe care îl conştientizează America lui Obama. Este, totodată, un pattern pe care îl regăsim în cele mai importante iniţiative diplomatice ale administraţiei sale – intervenţia NATO în Libia, regimul sancţiunilor impuse Iranului (cele mai dure din istorie), summitul NATO de la Chicago. Toate poartă semnatură unei diplomaţii reţelizate. America, dar şi NATO, au un nou raison d’etre: „to empower – to offer assistance and partnership – as much as to overpower. It is no longer just a hammer; it is an entire toolbox of options” (Anne Marie Slaughter). Este America în care am ajuns eu.   PS: Probabil nu este un accident faptul că cele mai performante companii din America au instituţionalizat un leadership similar, reţelizat – Nike, Cisco, Foursquare, Intuit.   Octavian Manea este masterand Fulbright la Maxwell School of Citizenship and Public Affairs, New York.

Citeste mai mult: adev.ro/mgttba

Banii o superputere adevarata

Ieri am fost la Iron Man 3, un film care l-am asteptat de mult si care mi-a placut… am inteles ca Mircea Badea ar fi zis despre film ca e de exceptie.

Ideea e ca mi-a placut filmul… nu prea sunt eu cu superman si alte super puteri, insa Batman si Iron Man chiar sunt misto fiindca in teorie daca ai banii necesari chiar poti sa faci chestiile alea.
Fireste acum este fictiune insa, la un moment dat de ce nu s-ar construi asemenea costume…fireste vor fi niste arme letale si vor duce la un alt nivel procesul de inarmare a statelor superdezvoltate.
Mi-e greu ca o persoana individuala ar baga bani in “jucari”…Big toys for big boys, dar suna bine!

Sursa:http://pato.ro/2013/04/banii-o-superputere-adevarata.html

 

Adevărata superputere a unui zâmbet

Faptul că un zâmbet ne face viața mai frumoasă nu e doar o născoceală motivațională pe care și-o spun oamenii într-o luni dimineața ca să li se pară că trece mai ușor, ci un fapt științific, dovedit cu studii, de preferat nu ale cercetătorilor britanici.

Darwin a venit cu teoria, tomograful a confirmat: poți să plângi cât să sară camașa de pe tine de supărare, dacă reușești să îți folosești superputerea de a zâmbi, chiar și forțat, legăturile dintre mușchii feței și creier se corelează și se modifică la nivel neurochimic, făcându-te să te simți mai bine. Ce ciudățenie: ești la un zâmbet depărtare de altul!

Rob Gutman spune că oamenii care zâmbesc mai des au viața mai lungă, în medie, cu până la 7 ani și asta e ceva universal, nu doar atribuit civilizației, ci chiar și triburilor cu ritualuri canibalistice care nu au văzut picior de om din afara triburilor. Zâmbetul e atribuit bucuriei și lipsei de griji, poate de aceeacopiii zâmbesc de până la 400 de ori pe zi, în timp ce majoritatea adulților fac asta, în medie, de 22 de ori pe zi. Poate daca ar fi invers – și am zâmbi mai mult, chiar și când lucrurile se complică, adică am încerca să găsim soluții cu zâmbetul pe buze literalmente – poate lucrurile ar sta un pic diferit.

Ce mi se pare cel mai interesant e faptul că zâmbetul e la fel de molipsitor și de interdependent ca o îmbrățișare: oferi unul din toată inima, e aproape sigur că vei primi altul în schimb.

Nu vă ascundeți după munți de ciocolată: un zâmbet e echivalentul a 2000 de tablete de ciocolată ca efect. Desigur, ciocolata are rostul ei bine definit în viață, departe de mine gândul să vă cer să renunțați la ea! Smile Dar e mai eficient și nu îngrașă deloc!

sursa:http://claudiatocila.ro/adevarata-superputere-a-unui-zmbet/

 

Superputeri care te fac o mamă bună

Nu încape îndoială că o femeie, imediat ce devine mamă, capată nişte puteri de-a dreptul magice.

Indiferent dacă ai unul sau 10 copii, tot vor fi lucruri care te vor lua prin suprindere. Şi cu toate astea, este aproape imposibil să nu găseşti soluţii. De aceea am putea spune, fără doar şi poate, că mamele au nişte superputeri, o baghetă magică ce face lucrurile să funcţioneze.

Iată câteva superputeri pe care doar mamele le au. Ţie care ţi se potrivesc?

Mămica insomnie

Mamele au această abilitate incredibilă de a petrece zile şi uneori chiar săptămâni fără un somn normal.

Auz supersonic

Ţi s-a întâmplat vreodată să auzi ceva ce nimeni altcineva din încăpere nu a putut auzi, dar tu eşti sigură că e ceva legat de copilul tău? Ai alergat în camera lui şi ai descoperit că era pe jos, căzuse din pat? Atunci ai superputerea auzului fin, supersonic.

Telepatia

Să ai simţuri telepatice nu este de domeniul SF-ului. De câte ori nu ţi-ai dat seama că bebeluşul tău are scutecul plin, fără ca măcar să-l verifici? De câte ori nu ţi-ai dat seama că îi este rău la câteva minute după ce l-ai lăsat la creşă sau cu bona? Ei bine, telepatia funcţionează mai bine ca niciodată după ce ai devenit mamă.

Schimbarea formelor

Cunoaşteţi foarte bine proprietăţile supereroilor din filme care îşi schimbă formele în aşa fel încât noua structură să-i priască într-o acţiune. Uitaţi-vă la fotografiile din timpul sarcinii şi veţi vedea tot felul de transformări şi schimbări ale formelor voastre, toate pentru a pregăti una dintre cea mai nobile acţiuni a umanităţii: naşterea unui copil.

Citeşte continuarea pe Sfatulparintilor.ro

Citeste mai mult pe RTV.NET: http://www.rtv.net/superputeri-care-te-fac-o-mama-buna_58913.html#ixzz2SxvkTRlj